Pasiunea, dorinta, placerea

Ele sunt cele trei lucruri sau cum vreţi voi să le numiţi fără de care nu aş putea să trăiesc.
Îţi trebuie dorinţă a da viaţă, pasiune pentru a încerca şi plăcere pentru a dezvolta.
Ele formează focul din pieptul omului, iar când una dispare, celelalte se sting încet dar sigur.
O persoană care nu a cunoscut pasiunea este monotonă, ca să nu zic de-a dreptul ieşită din comun de plictisitoare.
Cele trei sentimente sunt ca un foc greu de stăvilit, pentru că dacă nu le ştii să le controlezi, poţi pârjoli tot ce e în jurul tău. O doză mică din când în când nu a stricat niciodată, dar nu poţi abuza.
Ai deveni sălbatic, incontrolabil, zvăpăiat şi singur. Deja alunecăm spre partea întunecată a Celor Trei.
Lăsându-te mânat de ele pierzi noţiunea autocontrolului şi poţi face lucruri iresponsabile, eventual regretabile. Nu am vrea să se întâmple asta, aşa-i ?
Învaţă să le faci pe ele să lucreze pentru tine. Apelează la ele ori de câte ori simţi nevoia, nimeni nu se va supăra. Dacă nu le bagi în seamă e ca şi cum ai încerca să aprinzi un aragaz fără foc. În final vei reuşi să-l aprinzi, dar vei fi prea obosit ca să mai găteşti.
Încinge spiritele, torturează-le, lasă-le să ardă puţin, după care toarnă pe ele apă rece ca gheaţa.
Vei simţi cum adrenalina îţi invadează tot corpul, numai datorită pasiunii, dorinţei şi plăcerii.
Ai încredere în mine.

Cand nu mai ai nimic de pierdut...

Teoretic şi practic nu mai nimic de pierdut când pierzi absolut tot ce se putea pierdea. De-abia atunci simţi cum umerii tăi s-au eliberat de povara pe care au purtat-o toată viaţa. Te eliberezi total, nu mai ai nicio responsabilitate, nu mai dai explicaţii şi nu simţi că eşti înhămat la căruţa sorţii.

Probabil că este un sentiment magic să fii liber. Să poţi face ceea ce îţi doreşti fără să ai un regret, fără să te gândeşti la consecinţe, fără să ai griji, fără şi fără. E ca şi cum viaţa ta a luat-o de la capăt şi îţi oferă şansa de a-ţi pune în valoare cunoştinţele acumulate de-a lungul vieţii „anterioare”. Totuşi nu e ca şi cum te-ai fi născut învăţat, pentru că e o oarecare diferenţă.

Atunci când pierzi totul, dispare dorinţa de a continua. Nu mai ştii care este scopul tău şi rătăceşti pe nenumărate căi fără să ştii ceea ce cauţi, orice lucru care-ţi iese-n cale îţi dă impresia că este ce-ţi doreşti.

Într-un fel e un paradox. Eşti liber, dar nu ştii cine eşti. Nu mai ai nicio identitate, nu mai ai trecut, nici viitor, cu atât mai mult prezent. Iar partea nasoală este că nu te poţi redefini, pentru că tu eşti totul şi în acelaşi timp nimic.

Aşa că ce alegi, să fii liber sau sclavul tău ?